Vorbim Geologie, limba Științelor Pământului

Monica Macovei CS III în geologie, muzeograf expert în mineralogie și petrografie

Goethitul este cel mai comun mineral de oxid de fier [α-Fe3+O(OH)], principalul constituent al ruginii. Prezintă culori variate, de la negru, nuanțe de brun și roșcat, ajungând până la galben.

Denumit în 1806 de Johann Georg Lenz în onoarea poetului german Johann Wolfgang von Goethe – romancier, dramaturg, filozof, politician, om de știință (Științele Pământului), [28 august 1749, Frankfurt, Germania – 22 martie 1832, Weimar, Germania].

Eșantionul (formațiune tip „draperie” alcătuită din goethit botrioidal) are o poveste care îl transformă, dintr-un material comun, în unicat. Reprezintă o relicvă din Grotele Luanei (cunoscută și sub numele de „Palatul de Ciocolată”), Munții Călimani, care conțineau o apariție excepțională de speleoteme de goethit (Naum și Butnaru 1967; Hill și Forti 1997).

Grota Luana împreună cu alte câteva cavități mici a fost descoperită într-o carieră uriașă de extracție a sulfului nativ; peșterile erau formate în piroclastite de tuf prin meteorizarea constituenților vulcanici. După această descoperire, Naum și Butnaru (1967) au propus ca peșterile formate prin dizolvarea depozitelor vulcanoclastice să fie denumite vulcanocarst. Din păcate, în perioada comunistă, economia avea mare nevoie de sulf pentru a produce acid sulfuric și pentru îngrășăminte și, prin urmare, întregul munte (Negoiu Românesc) cu inclusiv cavitățile sale (chiar și „Palatul de Ciocolată”) a fost în cele din urmă complet distrus (ONAC, 2019).

Eșantionul a fost redescoperit în colecțiile MNG (chiar în Ziua Mondială a Rezervațiilor și Parcurilor Naturale, 11 ianuarie 2024).

Bogdan Torcărescu, asistent de cercetare

Eșantionul paleontologic al lunii Februarie este un dinte (molarul 3 inferior) de mari dimensiuni al speciei Mammuthus meridionalis forma „tamanensis“. Mamutul reprezintă unul dintre cele mai emblematice animale ale Epocii de Gheață, împărțind habitatul său cu o suită de animale adaptate climatului rece, cum ar fi ursul de peșteră sau rinocerul lânos. Acești mammuți cutreierau habitatele reci și deschise, care erau, de asemenea, locuite și de strămoșii noștri imediați. Din punct de vedere geologic, această lume nu era foarte îndepărtată de cea din ziua de astăzi. În timp ce Epoca de Gheață se extinde în ultimele 2.6 milioane de ani, mamutul lânos a prosperat cu 20.000 de ani în urmă, ultimii săi reprezentanți dispărând acum 4.000 de ani.

Cunoscuți științific ca reprezentanți ai genului Mammuthus, primii mamuți descoperiți aparțin speciei Mammuthus subplanifrons ce au trăit acum aproximativ 5-6 milioane de ani în Africa de Sud. La aceștia, se pot adăuga fosilele unei a doua specii, Mammuthus africanavus, ce datează de acum 2 milioane de ani, din Africa de Nord. Acești reprezentanți timpurii ai genului Mammuthus erau animale tropicale, încă fără adaptările la climatul rece observate la urmașul lor final, mamutul lânos.

Resturi fosile ale celui mai timpuriu mamut eurasiatic, Mammuthus rumanus, au fost descrise în anul 1924, din România, de către paleontologul Sabba Ștefănescu, iar fosile ulterioare au fost raportate din Anglia, Italia, și Bulgaria. Tranziția de la acest stadiu bazal, la stadiul mai evoluat al mamutului lânos reprezintă unul dintre cele mai clare exemple de schimbare evolutivă la animalele terestre. Specia următoare în lanțul evolutiv este Mammuthus meridionalis, cunoscută în mod obișnuit ca „mamutul sudic“, care trăia în principal în regiunile sudice. Rămășițele complete ale scheletului acestei specii indicau o înălțime de aproximativ 4 metri și o greutate de 10 tone.Un pas crucial în evoluția mamutului a fost identificat în China, acum aproximativ 1.2 milioane de ani, unde o populație locală de mamuți sudici a dat naștere unei noi specii, Mammuthus trogontherii, cunoscută și sub numele de „mamutul de stepă“. Scheletele complete arată că această specie a păstrat dimensiunile impresionante ale strămoșului său imediat. Mamutul de stepă și-a extins aria de răspândire, ajungând în Siberia, unde a avut loc ultima etapă a evoluției sale, ducând la apariția mamutului lânos, Mammuthus primigenius acum aproximativ 800.000 de ani. Mamutul lânos și-a extins habitatul în timpul episoadelor glaciare, ajungând în Europa cu aproximativ 190.000 de ani în urmă.”

Ramona Bălășcuță – Director Muzeul Geologic Național

„Mi-am propus scoaterea la lumină a unui număr de 24 eșantioane emblematice aflate în colecțiile Muzeului Geologic Național, colecții care nu au fost expuse și care sunt destinate strict zonei de cercetare.

În fiecare lună din anul 2024, alături de colegii mei cercetători, asistenți de cercetare, muzeografi, mineralogi, paleontologi, gemologi…🤗 vom prezenta publicului, în holul principal al muzeului, pe rând, două exponate remarcabile, fiecare cu istoria și povestea ei geologică sub egida unui proiect de promovare a MGN – Vorbim Geologie, limba Științelor Pământului!
Vom încerca să vorbim despre Geologie, simplu și frumos, așa cum ne transmit eșantioanele pe care le vom prezenta, din dorința de a vă lansa o invitație „astfel“ să treceți pragul muzeului din Șoseaua Kiseleff, Nr 2.

Demarăm acest proiect cu eșantionul unicat de cuarț alb cu pirită, cântărind peste 15 kilograme, și aflat în colecția de mineralogie a Muzeului Geologic Național de peste 30 de ani.
A fost analizat de către specialiștii Institutului Geologic al României care au concluzionat că are o valoare mare științifică și estetică, o veritabilă „floare de mină“ formată din:
👉 dioxid de siliciu, cunoscut și sub denumirea științifică de Cuarț – un mineral larg răspândit în scoarța terestră, care are compoziția chimică SiO2 și cristalizează în sistemul trigonal.
👉 bisulfura de fier – Pirita – un mineral din clasa sulfurilor, cu formula chimică FeS2, de culoare gălbui-arămie cu reflexe verzui, cristalizează în sistemul cubic.
Ce spuneți, merită admirat?“

Dr. Valentin Paraschiv – responsabilul Instalației Obiectiv Special de Interes Național – Muzeul Geologic Național este paleontolog specializat în paleobotanică.

Paleobotanica, adică nomenclatura și filogenia plantelor fosile, macroresturile vegetale neozoice, evoluția paleoclimei, sunt domenii deosebit de ofertante pentru cercetarea științifică. Domnul Paraschiv, în cadrul proiectului de promovare a M.G.N. „Vorbim Geologie, limba Științelor Pământului“ vă prezintă un valoros și unic eșantion cu frunză de Laurophyllum.

Laurophyllum este o frunză de dafin veche de milioane de ani, descoperită în rocile sedimentare Miocene din nordul Olteniei, fiind o rămășiță dintr-un arbore de înălțime mică ai cărui corespondenți actuali vegetează numai într-un climat cald și umed, diferit de cel al țării noastre. Cu cei aproape 20 de centimetri lungime și 9 centimetri lățime, această fosilă de plantă intră în clasa celor mai mari frunze similare găsite vreodată în lume pentru Familia Lauraceae (familia laurului).

Laurophyllum este denumirea științifică pentru frunzele fosile de lauracee conservate milioane de ani în roci fine care anterior s-au acumulat sub formă de sedimente în zona de țărm a Mării Sarmațiene de acum circa 13 milioane de ani. Amplasarea mai precisă a zonei de țărm pentru această mare dispărută se găsește în apropierea orașului Târgu-Jiu.

Astăzi laurul este o plantă cu frunze persistente (sempervirescente, adică prezintă frunze ce nu cad în anotimpul rece) ce trăiește numai în arealul Mării Mediterane, pe continentul European dar și în nordul Africii. Frunzele arborelui sunt aromatice, fiind folosite de foarte multă vreme în bucătărie pentru prepararea delicioaselor mâncăruri mediteraneene și nu numai.

Laurul este un arbore venerat de milenii datorită aspectului și vigurozității sale, astfel grecii l-au personificat și au extins capacitățile sale asupra celor mai valoroși oameni pe care îi glorificau oferindu-le excepțional așa-numita „cunună de lauri“, iar eroii care se jertfeau în lupte, intrate acum în mitologie, erau depuși cu mari onoruri pe un pat acoperit cu frunze de laur.